Povestea noastră

Acum aproximativ patru ani, fiul meu a primit mai multe diagnostice: sindrom Asperger, ADHD și tulburare de adaptare. Toate evaluările au durat aproape trei ani, pentru că programările se obțineau foarte greu, iar medicul nostru pediatru s-a străduit mult să ne găsească una mai devreme.

De fapt, încă de când avea patru ani simțeam că ceva e altfel. De exemplu, la cursul de înot pentru mame și copii sărea direct în apă, fără pic de frică și fără aripioare. Nu reușeam să-l învățăm să meargă pe bicicletă, pentru că avea probleme de echilibru și era foarte nerăbdător. De aceea, a trebuit mereu să funcționez ca o mașinărie.

Când am primit certificatul lui de handicap de peste 70 %, nu știam ce să simt. Am căutat grupuri și inițiative de părinți ca să pot face schimb de experiență, dar, din păcate, n-am găsit nimic. Fiul meu era aproape mereu foarte negativ; aveam nevoie de o energie uriașă ca să-l motivez. Pentru că în fiecare zi se întâmpla ceva neplăcut. Părea că nu simte durerea, nu putea aprecia niciun pericol și voia atenție în fiecare secundă. Da, era epuizant. Dar sunt mândră de mine, pentru că am depus eforturi enorme ca să nu renunț și să fiu mereu lângă el.

Prietenii mei mă sfătuiseră să-l internez într-o instituție, ca să pot avea și eu puțin timp pentru mine. Instinctul meu de mamă nu mi-a permis în niciun caz asta: eram singurul lui sprijin, iar asta l-ar fi adus într-o stare psihică foarte rea.

Lucrasem în locuri asemănătoare, unde sunt îngrijiți copii, și știam foarte bine cum erau tratați acolo. Ani la rând am încercat, pentru mine și pentru fiul meu, aproape toate produsele pe bază de plante din farmacie, dar n-am găsit ce căutam. Pentru mine a fost, încă o dată, un semn: trebuia să existe o altă cale.

Încerc să fiu scurtă, promit 😁

Ani de căutări

Să ieșim din casă era aproape imposibil, pentru că fiul meu se simțea în siguranță doar acasă. Chiar dacă auzeam vorbe urâte, nu m-am dat bătută: am încercat mereu să facem activități și să plecăm în vacanță. Bineînțeles, trebuia să fie mereu același hotel, ca să se simtă în siguranță, și chiar și așa ne era foarte greu să ieșim din cameră.

Nu aveam cu cine să împărtășesc toate astea, așa că ani la rând am vorbit cu pereții și cu Dumnezeu. M-am rugat mereu și am cerut o ieșire. Încă din clasa întâi, medicii erau de părere că trebuie neapărat să ia medicamente ca să-și țină sub control problemele de concentrare și nerăbdarea. Nu reușeam să accept gândul că trebuie să-i dau copilului meu un medicament doar ca să învețe la școală așa cum voiau ei. Era foarte inteligent; fără să învețe, avea note bune, doar că școala îl plictisea teribil.

Dar presiunea nu s-a oprit niciodată. Am trecut prin întâmplări foarte neplăcute la școli și, în ciclul primar, a trebuit să schimbăm școala de trei ori. A fost foarte trist pentru sufletul fiului meu, dar el are un caracter foarte puternic.

O învățătoare, convinsă că fiul meu nu are nevoie de sprijin școlar și că raportul era greșit, ne-a semnalat chiar și la serviciile de protecție a copilului, susținând că bunăstarea lui ar fi în pericol.

Am încercat cu el aproape toate formele de terapie. Niciuna nu ni se potrivea cu adevărat, ca să zic așa, cu excepția unei terapii ocupaționale speciale cu animale, la care merge cu drag de trei ani. Acolo călărește, face tir cu arcul, hrănește iepuri și poate lucra cu plăcere pe ce îl interesează.

Cred că, după câte vizite la medic am făcut, am putea intra liniștiți în Cartea Recordurilor. Am mers și la medici privați, ca să aflu și alte păreri.

Ultima oară, de Anul Nou trecut, am fost la Istanbul la doi profesori renumiți de psihiatrie pediatrică. Și ei erau de părere că trebuie neapărat să urmeze un tratament. Mi-au spus că creierul lui funcționează foarte diferit, că un medicament i-ar putea ușura multe lucruri și că trebuie să mă gândesc și la mine. Au adăugat că situația e foarte epuizantă și că nu are nicio legătură cu felul în care l-am crescut.

Am plâns mult în timpul acelor consultații. Îmi amintesc că am spus că îmi doresc doar o zi, o singură zi, în care să mă bucur din plin de copilul meu.

Știți, acum plâng doar de fericire, nu pentru că mă copleșesc grijile sau pentru că nu găsesc o ieșire. A fost cu adevărat o perioadă epuizantă. Nu puteam dormi, nu mai aveam putere, dar trebuia să muncesc și nu aveam pe nimeni care să mă sprijine.

Apoi m-am informat despre medicamentele pe care profesorii le recomandau în Turcia și am aflat că aici, în Germania, se folosesc aceleași. Pentru că nu mai știam ce e bine și ce e rău, am hotărât să încerc. La recomandarea medicului nostru de psihiatrie pediatrică, am început un prim medicament în doza cea mai mică. După o săptămână l-am oprit. Avea deja de ani buni probleme cu somnul; ca să poată închide ochii, trebuia mereu să-l țin și să-l strâng în brațe. După-amiezele se aduna în el o energie de nedescris, iar să-l văd parcă stins toată ziua nu mi-a dat pace.

Apoi am încercat un alt medicament. Noaptea se trezea neliniștit și voia deodată să se ridice și să plece undeva. Am renunțat din nou; simțeam că nu acesta e drumul nostru. Instinctul meu de mamă îmi spunea întruna că trebuie să existe o altă cale; gândul ăsta îmi răsuna efectiv în minte.

Ar fi mult mai multe de povestit, dar, cu voia lui Dumnezeu, o voi face în cartea mea, pentru că am hotărât să-mi adun viața într-o carte.

Seara în care totul s-a schimbat

Într-o seară, o prietenă bună mi-a trimis trei profiluri de Instagram și m-a rugat să mă uit la ele. Pe atunci, la sfatul unui medic pe care îl cunoșteam, eram pe punctul de a-i face fiului meu un test de microbiom, ca să verific starea intestinului. Asigurarea nu-l acoperea, așa că trebuia să-l plătim noi; mă gândeam să trimit proba a doua zi dimineață.

În seara aceea am urmărit postările unei mame despre autism. Apoi am vorbit cu o mamă a doi copii cu autism și am întrebat un medic dacă testul acela era cu adevărat necesar. Mi-a spus că aș putea folosi mai întâi banii aceia ca să încerc aceste produse.

Fără să știu prea bine ce fel de produse sunt, am comandat imediat. Știam doar că sunt pe bază de plante, iar asta îmi dădea încredere.

Comanda noastră a sosit trei zile mai târziu, pe 18 martie 2022. Din seara aceea, în casa noastră a început o perioadă nouă.

N-o să uit niciodată seara aceea. Fiul meu m-a strigat din camera lui: „Mami, pot să te îmbrățișez?” Trebuie să știți că înainte asta nu era posibil; nu-l puteam gâdila și nici strânge în brațe.

Mă odihneam puțin pe canapea, pentru că trebuia să lucrez în continuare la traducerile mele. A venit lângă mine, s-a întins pe pieptul meu, m-a îmbrățișat, m-a pupat pe obraz și mi-a spus: „Mami, te iubesc foarte mult.” I-am răspuns: „Și eu pe tine, puiule”, dar nu știam cum să înțeleg ce trăiam. Apoi s-a dus la culcare. Datorită unui ajutor pentru somn recomandat de medicul nostru, reușea de acum să adoarmă, iar asta ne adusese o mare ușurare: când mă întindeam lângă el ca să adoarmă, adormeam eu înaintea lui și nu-mi mai puteam termina treaba.

Dimineața s-a trezit, s-a dus la baie și mi-a strigat: „Mami, azi ar trebui să mergem la plimbare, dar fără mașină, doar pe jos.” M-am dus la el râzând: „Puiule, glumești cu mine?” „Nu, a zis el, chiar vreau să alerg.”

Am crezut că am halucinații. Ani la rând nu ne putuserăm bucura nici măcar de balconul nostru frumos; să ieșim fără probleme era imposibil.

I-am spus că putem merge mâine, că mai am câteva treburi prin casă și că sunt puțin obosită. S-a oferit să mă ajute și, dansând, a curățat singur toată baia. Era atât de incredibil, încât l-am și filmat.

A doua zi am început și eu să folosesc produsele ROOT. Pentru mine, adevăratul miracol este că toți am fost creați de Creatorul nostru și că fiecare dintre noi este unic.

Primele lacrimi de bucurie pe malul Rinului

După micul dejun am ieșit și am mers pe malul râului. Înainte trebuia să-mi supraveghez fiul în fiecare secundă, ca să nu i se întâmple ceva rău. Alerga spre oameni, în mulțime își pierdea controlul emoțiilor și nu anticipa pericolele. În ziua aceea, fiul meu, căruia nu-i plăcea deloc să meargă pe jos, aproape alerga în fața mea. Purta ochelarii de soare și mi-a strigat: „Mami, îmi scot ochelarii; totul pare roșiatic și nu văd natura frumoasă.” ❤

Pentru prima dată ne-am plimbat pe malul Rinului în atâta armonie, ne-am jucat cu pietrele, am râs mult și ne-am bucurat de clipă. Acolo am plâns de bucurie pentru prima dată.

Am observat și la mine o schimbare: mă simțeam mai plină de energie, mă simțeam bine, iar mintea nu-mi mai era tot timpul ocupată de aceleași griji.

Faptul că s-au schimbat atâtea pentru noi într-un timp atât de scurt mi s-a părut, încă o dată, un miracol. În fiecare zi trăiam ceva nou și multă vreme n-am putut vorbi despre asta; mai întâi trebuia să trec peste uimire.

O perioadă nouă

În vacanța de Paște am plecat cu avionul în concediu și a fost prima vacanță pe care am petrecut-o cu adevărat frumos. De data asta am putut merge chiar și la un hotel nou! N-a fost nicio problemă, nici la hotel, nici la activități; a fost incredibil de frumos. Puteam în sfârșit să petrecem timp împreună și să ne bucurăm de el, așa cum visasem mereu.

Ca niciodată până atunci, începeam în sfârșit să ne bucurăm de viață.

În ultimele zile am lucrat în afara casei, iar fiul meu putea rămâne singur acasă patru ore fără nicio problemă. Dacă vă gândiți că înainte nu puteam nici măcar să cobor să duc gunoiul sau să fac liniștită un duș, pentru mine era ceva extraordinar.

Acum ne bucurăm în fiecare clipă de o relație armonioasă, respectuoasă și plină de iubire.

Vă doresc fiecăruia dintre voi, din toată inima, același lucru și chiar mai mult.

Dacă pot face fericiți mai mulți oameni, voi fi și mai fericită, pentru că credința noastră ne învață să împărțim tot ce avem.

Cu toată dragostea,
Ezra